Poveste.

Azi. Nu stiu ce zi e, si nici macar nu-mi pasa. Ma cuprinde nostalgia unei nopti reci dupa o zi calda. Catifelat, punct rosu, ea, el, eu, tu…Ea nu mai e, el a revenit, eu ma duc, tu..? Siguranta, nebunie, absolut. Alb? Nu. Negru? Da. Verde? Poate.
Priviri, zambete, autocar, amintiri. Intrebari, raspunsuri, o papusa de-a mea, carlionti, imbratisari, orgolii, o gara. Adeline…
E destul de nasol. Nimeni nu te intelege, defapt cred ca nici macar tu nu te mai intelegi. Te duci dracu, si cu toate astea inca mai simti? Inca te mai umilesti pentru? Merita?
Cat de stupid…Ni-se spunea la cursuri ca o poza face cat 1000 de cuvinte. Si ce te faci atunci cand nu poti sa pui una? Ce te faci cand viata se pi.. pe tine? Ce faci atunci cand nici macar cuvintele nu mai exprima atat de mult cat simti tu?
Nu mai faci nimic. Te obijnuiesti cu ideea fortand astfel o prietenie care defapt nu exista. Nu exista cum nu a existat nici el, nici imbratisarile, nici sarutarile calde si disperate. Totul a fost doar rodul propriei tale imaginatii, si cele mai realiste au fost defapt acele pupicuri si acele mangaieri pe care le-ai furat. Ti-e dor cu disperare de el si il admiri din tot sufletul, ca pe cel mai scump diamant, dar sti ca daca il atingi o sa vezi cat de neslefuit si spart este.
Si regreta? Ce? Ca ai incetat sa te umilesti pentru el? Sau ca nu-ti mai pasa ca se schimba dupa rasarit, si-si revine la caderea noptii? E insetat de viata sa libera precum esti tu insetata de el.
Dar brusc..nu-ti mai pasa…nici de el, nici de tine, nici de o alta, nici de un altul…
“O sa-mi fie dor de tine…”
“Ghici ce! Si mie…”

“Pe femeile adevărate nu le iubim niciodată, pe ele le amuşinăm, le cucerim, le posedăm, le despicăm, le dezvrăjim, le privim lung şi le lăsăm în urmă. N-avem nici o îndoială că se vor aduna din bucăţi şi se vor face la loc, pentru că sunt făcute din carne, nu din lumină. Ele sunt cele care ne fac să ne simţim bărbaţi, iar pentru chestia asta copilul din noi nu le va ierta niciodată.”-Bucurenci/Elogiul femeilor adevarate.